Oamenii pasare

Oua stravezii însamântate

pe ogoarele ninse;

gerul le crapa noaptea

când doar luna priveste

cu un ochi holbat de-o spaima

necunoscuta. Pe rând,

din gaoacele seci,

înalti si plesuvi,

scuturându-si penele moi

de pe umeri – pasesc

si-n lumina se-aduna

oamenii-pasare – doi câte doi.

Zgribuliti s-au sprijinit

unul pe altul si s-au tot întrebat:

de ce, de când si, mai ales, de unde

lumina cu rece privire-i patrunde?

Unul a spus; de acolo

tocmai de sus si o mâna a-ntins

catre ochiul laptos

ca un galbenus strivit

în crestetul cerului pe care

lungile aripi si-au sprijinit.

 

Plan înclinat

Sprijinit de-acest perete

care cade peste mine-ncet

încât nu mai stiu daca pamântul

de genunchi ma trage

ori pe zidul gros care m-apasa

peste cap si umeri

cerul greu se sparge,

împingând mereu acest perete

lumea-i sus, iar sufletul meu jos,

varul pe spinare simt cum curge,

nadusit vreau pumnii sa ridic

catre cine stie ce himera

înspre care gândul s-a întors.

Sprijinit, în fine, ghemuit,

strivit între da si nu

ma opresc sa-nghit

apa rece, sarea-n care ma cufunda

nerabdarea oarba de a fi strivit,

sprijinit cu gândul

dar si desperarea

ce-mi coboara-n suflet:

eu închis-am usa

sau ei m-au zidit.

 

Micul Socrate

Democrit spunea

ca Unul este

foarte mic

si se divide

înca de la început

– ce trist deznodamânt

pentru nefiinta care ne bântuie,

fiindca trebuie pe de-alaturi

sa paseasca în liniste,

pâna când un Socrate modern

o va lasa sa se strecoare

pe unde-a iesit – adica

în nimicul care ne doare.

Nimicul din noi si de niciunde.

Care, totusi încercuit peste fiinta,

fara sa-i pese si fara sa ne raspunda,

ne bântuie cu un puternic oftat:

daca, gândindu-l, noi în noi însine,

în fine, moartea am divizat?

Cine ne mâna în lume

mai abitir ca spaima ca totul

atârna de un fir de nisip

rostogolit în nimicul

în care

totu-i zadarnica, trista-ncercare?

 

*

Pravalit pe un tarm,

magulit de privelistea

marilor interioare carunte

întrebari îmi spalau înca

picioarele netede soapte si

rupt cornul cerbului cu un ochi

de cal ma priveste strain

esti de aceste locuri

se spune ca ai baut cândva

cucuta si vin rosu asa-i?

L-am împins. Era ori nu

convins de asteptarea mea

pe muchia verbului echilibristica

muta? Nebun trebuie

omul acesta sa fie

gândeste el si eu stiu

ca nebunia e un prinos

de gândire pâna omul de jos

îsi ridica privirea-ndoita

si vede

omul-pasare cum în cerul întors

rasuceste-o aripa

si striga:

Tu nu mai esti

Ti-am fluierat azi în ureche

un cântec de-ai vomitat

toata cucuta cu verbele verzi

pestii-au mâncat si spuma

în gura ta bulucita

s-a împietrit. Acum

pasari de seara te-or duce

pe la sarace pridvoare

sa iei aminte – totul acolo

este atât de ciudat si omenesc

în fine sa nu sufli o vorba

ei înca

te cred mort.

 

*

Cumplit e sa te trezesti

nascut si de moarte flamând

pâna-ti degera degetele

de la mâinile furibunde

cautând leacul vietii

ca pe-o otrava, ca pe o dulce otrava …

Stranie vanitate a celui nenascut,

prins într-un cerc

din care tipa la moarte:

Da-te, dracului, la o parte.

Nu vezi ca eu atârn

peste tine

si împotriva ta?,

ca, neînceput,

n-ai cum sa ma scuturi

si, neterminat,

nu ai putea

în fata sa-mi scuipi

înghetatul oftat?

S-au prelins zilele-n cerc

nazuroase si seci

între cei doi pâna când

cel batrân

catre cel pe nefiinta stapân

a îngânat:

frate, esti cam dezumflat!

Totusi, ultimul cuvânt

l-a avut altcineva,

celui nedreptatit de moarte

în fata viata strivindu-i.

 

*

Cum se tese firul de paianjen

în capul meu – am facut o gaura

si m-am privit sub teasta.

Era acolo, sub o coaja de ou,

zbârcit, în miniatura, eul meu

refulat si senil,

un mosneag mâncator de zeama de ou.

Dormita – a deschis un ochi

privind în afara –

Si-a ferit cu mâna

dinaintea razelor uleioase

cercetarea privirii mele mânioase

apoi a cascat, iar din gura lui

s-a strecurat un paianjen.

Mosneagul dormea graind

întrebarilor mele raspuns

tesute cu fire-ncâlcite:

Mama ta de copil batrân –

zicea el – curiozitate pocita

încâlcita în mii de fire

care nu stiu sa teasa

o pânza sigura si deasa;

o-ncepi dintr-un capat

si o lasi sa se desire

pâna când ajungi

unde nu vrei sa fii

iar în urma lasi dungi

de care te-mpiedici scâncind

si cazi. Paianjenul tese

în capul meu acelasi fir

prelung, subtil, umil,

pâna când, în al întrebarilor mele caer

îmi învalui eul

într-un somn adânc.

 

*

Totusi, îmi dau un avans

eu sa fiu înaintea mea cu un ceas.

Poate se-ntâmpla minunea

sa scap de cel care sunt,

sa ma trezesc deodata singur

si mut, fara întrebari

si fara trecut.

Mai fac un pas.

 

*

Pe soare, ridicat de-o schioapa,

botul de mânz adulmeca

umed de laptele supt, cu pielea

întinsa pe burta.

O seama de cuvinte s-au strâns

la marginea apei, nelinistit –

El le privi o clipa si-apoi

înca o clipa

prin ochiul de sticla –

ratele-n stuf se afunda.

Cuvintele zac despuiate sub unda.

 

*

Te-am desenat

cu tot ce mi-a cazut în mâna,

uneori cu un carbune albastru

într-o scoica uitata

ce înca purta în fibra-i subtire

umbra de fum a trupului tau.

Odata, pe un fir de iarba,

cu cea mai subtila dalta,

ti-am sculptat glezna,

gândind ca vântul,

leganând-o târziu,

urma pasilor tai

va chema. Nu mai stiu

sau bine-am uitat

împreuna aducere-aminte

a atâtor desene care s-au imprimat

pe o pânza de cer

în care inima strâns mi-ai legat?

Acum, dezvelita, când vântul o poarta

fâlfâind pe un tarm, sângerând sub o poarta

care te-a-nchis

îi mai vezi desenul sub cerul cuprins

de-un incendiu bizar?

de zgomotul ei

îti mai aduci aminte macar?

 

 

De omnibus dubitandum

 

Vorbim despre tot cu aceeasi liniste

si egal ne talmacim pe noi însine în lucruri,

fiecaruia distribuindu-ne întelegerea

pasiva ca într-un mormânt.

Nu mai avem încredere, nici cutezanta,

doar certitudini: de omni re scibili

et quibusdam aliis. Voi spune

acum ca mi-e usor sa inventez lumea

daca ea ar scapata într-un

imemorabil solstitiu,

judicios si tandru asezând-o

la picioarele tale –

pulberea ei memorata în franjuri concentrici,

caramizi si dantele de marmuri siderale,

socluri, distinctii, consumate erori.

 

*

Aceasta piatra si mâna mea

au ceva în comun. Nu este

durerea, nu. Cine a zis ca,

lovind-o, eu nu voi striga?

 

Urmele memoriei

Întotdeauna exista o urma a lucrurilor

în cele mai ascunse colturi ale memoriei.

Si mai cred ca îngerii alungati în noapte

nu se tradeaza decât dupa ce mirosul

greu de ceara s-a prelins în morminte,

ca si mirosul fricii de viata –

prea firav înfiripat în rosturile timpului

de care niciodata n-am dori

sa tinem seama;

ne-a topit în aceeasi stupida-nserare,

de-a valma cu iarba cosita

si nu mai dorim sa cautam

decât prea târziu

urma lucrurilor interzise veghii noastre-atipite.

 

*

În spatele meu stiam ca exista

oameni de sticla

pe care n-o sa-i vad niciodata,

tot astfel cum exista sentimente nebanuite

înauntrul celor cunoscute într-o grabita

perindare prin cimitirul memoriei.

Interesant ar fi de stiut daca ele rabda

o cercetare aplicata a emotiei

pentru ca nu de inefabile sensuri cuvântul

se apara.

El ne spune, sau altcineva?

ca rostul memoriei un alt joc asteapta.